Un orfan...

A fost odata un orfan, aparent sigur pe el. El nu dorea sa fie asa, dar asa era. Mucalit de fel, dornic de distractie, infometat de invatatura si subtil in dragoste. Dar zidul din jurul lui se facea singur, nepasator parea, dar sufletul ii se rasfragea in mii de bucati. Cine ar fi crezut? Copilul suferea... mult. Era mort de foame, foamea de a se putea exprima si primea desigur si "prajituri" pentru a se putea hrani, dar eram mult, mult prea infometat de atata tacere. Iar prajitura ii facea rau, devenea gretoata si se transforma in melancolie. Anxietatea ii calauzea drumul, si cerea rabdare pentru a merge mai departe. Intr-o noapte insa, un mic zidulet din ultimele lui fericiri se daramasera, caramizile se lasau asteptate, iar cimentul ii intarea somnul. Furia poruncea nepasatorului orfan sa planga, el, cel puternic. Si intr-o clipa o lacrima fierbinte in rateza obrazul... ardea, tare. Dar acum stia, tocmai s-a exprimat, si a fost si inteles... de tacerea ce-i domnea camera, o tacere ce-l apasa, dar, credea el, asta isi dorea sa fie, se simtea in tacerea melancolica in mediul sau. Un mediu sombru, dar vindecator, pentru el. Melancolia, credea el, era "un fel de a fi". Sau poate asa isi dorea sa fie, poate se mintea singur zicand ca melancolia pentru el e ca o fericire pentru a-si hrani sufletul. 
Dar venise vremea cand isi dorea un telefon... auzise o zicala... "Un actor e un om ce asteapta un telefon". Si s-a gandit, daca el mima atat de bine un chip fericit, in acest mic si uitat de lume coltisor, actor se numea? Actul lui era intr-atat de convingator ca nimieni nu-i vedea prin trup, sa vada un suflet obosit? Si tresari!!! Si el astepta un telefon, de foarte mult timp, un telefon pe care il refuzase... Orgoliul ii stapanise sufletul, dar nimeni nu stia ca sufletul lui nu mai functiona bine, cerea vindecare. Acel telefon ii putea aduce aceea vindecare... dar ea se lasa asteptata, si ruina sufletului sau s-a strans aproape de nesimtire. Vindecarea nu o mai cerea... cerea uitare... Ohh, binecuvantata uitare, si brusc capusorul sau atinsese perna ud de mii de lacrimi fierbinti. Se asezase cerand somnului si noptii uitare...